E seară. Târziu. Mă gândesc la următorul articol de pe blog. Îmi trec fel și fel de idei prin minte, dar niciuna prea strălucită. Brusc, îmi aduc aminte că numai ce am intrat în luna februarie, luna iubirii. Mă decid că ar trebui să scriu despre asta, dar totuși am mai făcut-o odată și nu vreau să mă repet.
Dau timpul înapoi și mă văd la 18 ani. Gândindu-mă la mine cea de atunci, îmi vine ideea temei următorului articol. Cu toții știm ce e dragostea, erosul, iubirea-pasiune, o vrem în viața noastră, o căutăm asiduu și nu ne oprim până nu o găsim. Dar câți dintre noi suntem cu adevărat pregătiți pentru ce presupune această iubire? Oare câți oameni sunt gata să renunțe la sine, în momentul în care rostesc „te iubesc”? Un mare filosof spunea că cel mai bun mod prin care poți evolua este să fii într-o relație.
În cele din urmă o întâlnim, mai devreme sau mai târziu, ne îndrăgostim, uităm de noi, învățăm să iubim și cum să iubim, credem că suntem gata de orice pentru persoana iubită, până când, la un moment dat, vraja dispare. Totul se termină. Experiența noastră în amor ia sfârșit, iar de aici urmează drama: durere, lacrimi, inimi frânte, zile negre și nopți albe, toate dirijate de un singur gând, de o singură persoană.
Și totuși, într-o zi, suferința dispare și, cu timpul, înțelegem că nimic nu este întâmplător, că fiecare om vine în viața noastră pentru a ne învăța ceva, că absolut totul urmează o singură lege, cea a Universului și că atât timp cât primim învățătura cu brațele deschise, istoria nu se va mai repeta.
Vestea cea mai bună este că vom iubi din nou, mai mult, mai tare, mai copleșitor de fiecare dată, pentru că aceasta este, de fapt, chintesența vieții și pentru ca oamenii sunt creați pentru a iubi și pentru a fi iubiți.
Cu dragoste, Aurora.
Progresul natural 